vineri, iunie 19, 2015

Studii despre fericire

Despre cele sapte reguli ale gandirii pozitive

sâmbătă, noiembrie 15, 2014

FRICA de a nu-i pierde pe cei dragi

Una dintre cele mai mari frici ale mele: sa imi pierd parintii. Pentru ca e o frica bazata pe perspective realiste. Alta frica: sa imi pierd, in moarte sau in boala, ingerul pazitor de pe pamant, pe Gelu. Ma ameteste si PROASTA zicala ca de ce ti-e frica nu scapi, ca gandurile tale atrag realitati!!! NU LE POT STAPANI! Sunt toata numai gand!

Aceste trei frici imi produc senzatii instantanee de voma. Nu stiu de ce, am umbra asta asupra fericirii mele tot timpul, ca si cum stiu sigur ca voi trece prin aceste furci caudine. Iata si motivul pentru care nu am ales binecuvantarea copiilor: nu vreau sa ii vad bolnavi sau sa ii vad murind. Nu vreau sa imi moara oamenii mei dragi, care exista deja!!!! Si nu mai vreau in viata mea alti oameni dragi, ca sa nu ii vad bolnavi sau murind.

Pentru ca, desi vie, eu nu mai sunt nimic din mine. Eu, cea care sunt cu ei in viata, mor numai la gandul ca ei pot muri.

Ce pacat ca moartea lor nu poate fi oprita decat prin propria-ti moarte, sa le-o iei inainte, sa-i astepti.... Dar asta le-a provoca atata suferinta!!!!

Cum sa fac? Ce sa fac? Am innebunit deja? Sunt, oare, abia acum normala? Ma simt paralizata social, amputata sufleteste, golita de orice speranta si de orice dorinta. Si ma simt foarte, foarte, foarte vinovata ca sunt asa si ca nu pot mai mult de atat.

Azi noapte am visat ca a inceput razboiul, cadeau bombe peste tot si am alergat dupa oamenii mei dragi, dar un cordon de politie mi-a spus: "Nu aveti voie sa treceti. Ei raman in partea cealalta."

A fost doar un vis, dar, daca o sa fie realitate, metaforic vorbind?

Ce rau doare felul asta de a fi, de a simti, de a te raporta la lume! Vreau sa stau cu o plapuma in cap, sa dorm pana cand va trece viata mea si sa nu stiu nici cine a suferit, nici pe cine am pierdut intre timp.

Sa nu aflu NICIODATA, NICIODATA!


duminică, noiembrie 09, 2014

Oamenii care conteaza raman la fel



Da, daca ai ajuns foarte bogat si asta te face fericit, noi te iubim la fel si ne bucuram pentru tine; 
Dar, daca ai ajuns foarte bogat si asta te face nefericit, noi te iubim la fel si ne ingrijoram pentru tine;

Da, daca ai primit un premiu care te face fericit, noi te iubim la fel si ne bucuram pentru tine;
Dar, daca ai primit un premiu si asta te face nefericit, noi te iubim la fel si ne ingrijoram pentru tine;

Da, daca ai inceput alte studii si asta te face fericit, noi te iubim la fel si ne bucuram pentru tine;
Dar, daca ai inceput alte studii si asta te face nefericit, noi te iubim la fel si ne ingrijoram pentru tine;

Da, daca ai cunoscut o noua iubire si asta te face fericit, noi te iubim la fel si ne bucuram pentru tine;
Dar, daca ai cunoscut o noua iubire si asta te face nefericit, noi te iubim la fel si ne ingrijoram pentru tine;

Da, daca lupti pentru ceva si asta te face fericit, noi te iubim la fel si ne bucuram pentru tine;
Dar, daca lupti pentru ceva si asta te face nefericit, noi te iubim la fel si ne ingrijoram pentru tine;

Noi te iubim, orice alegeri ai face, oricat de corect sau gresit ar fi drumul tau, oricum, intotdeauna si vrem sa fii fericit!
PENTRU CA NOI SUNTEM PRIETENII TAI! SI TE IUBIM ASA CUM ESTI!

(inspiratie Ajahn Brahm) 




sâmbătă, octombrie 18, 2014

Dialog cu mama (1)



Eu: Mami, promite-mi ca mai stai cu mine, macar douazeci de ani!!!!

Mami: Gogoasa, nu pot eu sa iti promit in locul lui Dumnezeu. Daca plec inainte de termenul asta, inseamna ca misiunea mea pe pamant s-a incheiat, inseamna ca Dumnezeu crede ca mi-am facut datoria si am de implinit alta datorie, in alta parte. Adica, atunci cand plec, mi-am facut datoria si fata de tine: deci ai tot ce iti trebuie sa mergi inainte si fara mine, cand o fi sa fie...

Eu: Bine, mami, dar, te rog, sa fie peste douazeci de ani!...

Mami zambeste. Asa zambeste mereu cand crede ca ii spun copilarii. Imi ia mana si o saruta. O las, pentru ca mana mea e crescuta din mana ei. E mana ei.


miercuri, iulie 02, 2014

Tu cu cine tii?


Vine o zi in viata unei femei cand trebuie sa priveasca in ochii barbatului ei, senina, cat poate de calma, intelegatoare, blanda (am zis cat poate...) si sa asculte, cu rabdare, cuvintele lui:

- Sunt indragostit. Am o relatie serioasa. Vreau sa divortam.

Partea cea mai proasta a acestui capitol este ca, undeva, la capatul unei linii telefonice, in spatele unei usi inchise, cu urechea lipita de lemnul vopsit, sta un suflet de copil aproape orfan care asculta povestea razand, de teama de a nu rani mai mult acolo unde s-a lovit atat. Si copilul acesta, oricat ar fi de mare sau de mic, isi iubeste ambii parinti mai mult decat ei doi s-au iubit vreodata. 

Cum sa tina cu amandoi? 










sâmbătă, iunie 14, 2014

Lacrimi de soare




Nici sa nu te gandesti! Jos! Arunc-o! Acum!
Nu negociem acest gest. Pune piatra jos, am zis!

Uite ce iti propun: pui piatra pe pamant, langa tine, ne asezam pe iarba asta moale si proaspata ca ochii din care imi arunci sagetile astea de lumina, sperand sa imi arda sufletul si mintea, si stam de vorba. Putin. Foarte putin. Atat cat e nevoie sa respiram adanc, printre cuvinte, de zece ori.
Zece: numarul acela reprezentand nota pe care ne-o dadeam unul altuia atunci cand ne-am cunoscut...

Hai, intinde-te aici, paralel cu mine. Nu-ti fie teama ca iti murdaresti hainele - mizeria hainelor se spala cu maini de gospodina priceputa. Ce norocoase sunt hainele! Nu spune nimic, am zis amandoi destule... Hai doar sa privim albastrul asta de sus...

Nemarginirea cine stie cator universuri se deschide deasupra noastra ca o poarta a raiului: vesnic intinsa spre lumina din care noi nu mai facem parte de cand am ales sa nu ne iertam... Dar, de ce? Uita-te la cer! Nu am sa-ti reprosez ca, desi te-am rugat sa o pui jos, tu inca iti tii degetele inclestate pe piatra. Ma bucur doar ca mai astepti putin pana sa arunci.

Si, totusi, inainte sa arunci in mine, arunca in el, in cerul din care am venit si eu, si tu, si toata lumea asta care asculta ce se spune despre noi, vorbeste despre noi, nu uita si nu iarta, asa cum nici noi nu ne iertam. Arunca spre cerul in care ne vom intoarce amandoi, la fel de separat precum am venit, poate, spre a ne uni cu acelas spirit universal, alcatuit din toate sufletele lumilor. Doua bucati din aceeasi ne-materie, care s-au iubit si s-au urat cu disperare. Ce mare lucru ca ne-am iubit? Ce mare scofala ca ne uram acum? 

Un lucru adevarat mare ar fi ca tu sa pui piatra jos si sa o lasi acolo. Nu-ti cer sa ma prinzi de mana dupa aceea: ar fi, oricum, inutil. Doar ne-am mai tinut de mana si uite unde am ajuns. Ia seama, totusi, la palmele mele. Nu! Nu pietre strang in pumnul mainii drepte, asa cum crezi tu. Am mototolit doar un boboc de trandafir alb,  pregatit pentru tine: e facut din poezii de dragoste pe care le-am adunat dupa fiecare lacrima. Voiam sa ti-l daruiesc, dar m-am razgandit cand te-ai aplecat sa iei piatra.

Ce bucurie ti-ar aduce tie ranirea mea? 

Lasa-ma sa-ti iau piatra asta si sa pun in locul ei trandafirul meu de hartie. Asa! Acum e mai bine. Iti multumesc pentru ca m-ai ajutat sa construiesc acest trandafir! Nu-i asa ca e mai frumos decat o piatra?

Acum, ridica-te si pleaca. Ai privit cerul prea mult si soarele verii ti-a facut ochii sa lacrimeze...



marți, aprilie 29, 2014

Dumnezeu exista sa speram (puneti punctuatia dupa bunul vostru plac)



Dumnezeu exista, sa speram!

Da, sa speram! Sa speram pentru ca suntem prea egoisti sa acceptam ca tot ceea ce suntem si, poate, mai ales ceea ce sunt altii pentru noi se poate reduce la nimic. Pentru ca, pana la urma, si amintirea se anuleaza odata cu stingerea celui care a purtat-o.

 Petre Tutea spunea ca a devenit profund in momentul in care a auzit pamantul cazand pe sicriul lui Nae Ionescu - numai intr-un astfel de instantaneu emblematic poti spera intr-atat ca Dumnezeu exista, incat sa "primesti" certitudinea acestei existente.

Dumnezeu exista! Sa speram!




sâmbătă, februarie 22, 2014

Conjugarea neuitarii



Vocea ei de casmir imi creste, pe luciul timpanului, nuferi de amintire. Pe cea mai lata frunza sta un broscoi melancolic, mut, zbarcit de atata asteptare. Sarutul printesei a uitat de el si povestea a ramas asa, innodata, neterminata.

Zambetul ei, boboc de rata ciugulind firul verde al primaverii de aprilie, imi imbraca ochii in voalul sarat al lacrimii.

Mana ei, matase creponata, stravezie, harnica, umpland pamantul de roade, imi intinde tot ce e mai proaspat, mai dulce, mai mare, mai copt... si paine invelita in aburi de grau.

Isi desface batista veche, aduna cu grija ultimii banuti si mi-i pune in mana, apoi imi strange, cu mainile amandoua, palma peste ei si-mi spune, cu bucurie "Astia i-a strans mamaie pentru tine!".

Pentru mamaie, pretentiosul A FI isi refuza forma negativa iar toate celelalte verbe se blocheaza in prezent. 

Vedeti voi, sfintii traiesc printre oameni un timp apoi, prin ei, pentru totdeauna!

duminică, februarie 16, 2014

Stari de gand


Pe langa noi trec zilnic oameni. Istorii. Dureri si zambete inmanunchiate in aceeasi lume. Ne ignoram unii pe altii ca frunzele pe frunze, atunci cand cad, atunci cand isi risipesc verdele in bataia vantului, zburand spre cerul pamantului, ca si cum, sub talpile indragostitilor care calca pe frunze moarte, ar fi raiul.

Uneori, ni se deschid suflete, buzele noastre invata sa mangaie cu degete atat de calde, lungite prin cuvinte blande, obrazul ego-ului celuilalt. Spunem ceva frumos, atingand inima celui care asculta. Tot omul acesta se umple de frumosul cuvintelor noastre, devenind el insusi lumina, caldura, bunatate.

Ati observat cum, atunci cand ne gandim la rautatile aruncate spre noi, devenim, pe de-a-ntregul, rautate?
Si, invers, cand ne gandim la bucuriile pe care pamantul, in infinita lui bogatie, ni le-a intins in cupa cu nectarul amintirilor frumoase despre locuri, istorii, gesturi, cuvinte, devenim, pe de-a-ntregul, bunatate?
Ati observat cum, atunci cand tacem, cand ascultam cu atentie, auzim, dincolo de cuvinte, sufletul omului din fata noastra, care, de multe ori, spune altceva decat vorbele?

"Suntem ceea ce gandim" ne avertizeaza Robert Monroe. Bunaoara, este intelept sa avem grija la gandurile noastre, la ce lasam sa ajunga la ele, la ce ingaduim sa ne umple sufletul... cu ce...

vineri, ianuarie 31, 2014

Si ce daca pot...




Frica si fulgi

Vezi, tu, si ingerii au un final,
Au o cadere...
Cand invatau sa zboare
I-a prins vantul de aripi 
Si i-a trantit.
Asa s-a nascut pacatul: 
din frica ingerilor de a se arunca, 
inca o data
si inca o data
in gol,
refuzand sa mai zboare
vreodata. 
(I.S.H.)




vineri, ianuarie 24, 2014

Cartaresciana



sau de ce iubim barbatii

Nu, nu suntem fara de putere sau de cunostinte. Nu ne impiedicam de nevoi imaginare, stim sa schimbam un bec, o priza, chiar lita dintr-o siguranta de panou electric, avem banii nostri, timpul nostru cu noi, prietenii nostri, visuri de care nu se leaga visurile altui suflet in mod special, avem nervi tociti si nervi de tocat, avem chiar si rabdare pentru altii, credem ca putem orice... Si traim foarte bine singure. Am facut asta. Ne-a placut.
Dar
sufletele noastre de androgin tanjesc dupa acea parte insinuata in alt corp. Putem tot, singure, dar avem nevoie de mai mult.

Avem nevoie de barbati

nu pentru ca sunt mai puternici decat noi, ci pentru ca stiu cat suntem noi de sensibile;
nu pentru ca sunt mai mult decat noi, ci pentru ca noi suntem mai mult langa ei;
nu pentru ca poarta parfumuri extravagante, ci pentru ca pielea lor miroase a "acasa";
nu pentru ca ii cautam, ci pentru ca ei stiu sa ne gaseasca;
nu pentru ca langa ei traim extazul, ci pentru ca ne imbraca in linistire;
nu pentru ca sunt neintinati, ci pentru ca vad ranile de dincolo de petele noastre;
nu pentru ca avem totul langa ei, ci pentru ca nu mai avem nevoie de nimic
..........................
pentru ca stim cat de nedreapta e singuratatea dupa ce se moare in doi,
dar si gustul Invierii.

 pentru ca, printre ei aflam jumatati care se potrivesc perfect pe toate piulitele, bresele si resorturile noastre, astfel incat, odata uniti, nu ne iese niciun surub pe afara, poate doar cateva arcuri inutile...


miercuri, noiembrie 13, 2013

Doi indragostiti si un cantec


Plaja, nisip arzand pana la sufocare, trestia cu plete verzi ce lasa vantul sa impleteasca urme racoroase de miresme, degetul aratator  desenand ceasuri preistorice pe marginea umeda a valurilor, cearsaful pe care mereu nu stiu unde sa il asez, talpile goale care sar de pe incinsul de jos spre incinsul de sus, mami draga, femeie frumoasa, furnica, indragostita mereu de tati si, bineinteles, el, zeul familiei noastre si al inimii ei, TATI. Printul, mereu punctual, vine intotdeauna sa ne recupereze de pe plaja, seara, tarziu, anuntand: "Vin sa-mi iau fetele!".

Intr-una din serile acestea ravasitor de calde, mami si tati raspund rugamintii mele, spunandu-mi, din nou, povestea tineretii lor, de data aceasta cu un farmec pe care n-am stiut sa il descopar in treizeci de veri. Minunatia despre care va vorbesc este o melodie. 

Melodia lor. 

Parintii mei sunt prieteni din clasa a cincea. In liceu, cand dragostea a pus stapanire pe inimile lor, obisnuiau sa se plimbe de-a lungul plajei, luati de mana si fredonand impreuna, printre saruturi, melodia "Se-nsera".

- O mai stiti, i-am intrebat mai mult in gluma. Ceva imi spunea ca timpul a sters farmecul si versurile din memoria celor doi indragostiti. Dar...
- Normal! Cum sa n-o stim, doar e melodia noastra, a raspuns tati, putin incruntat pe indrazneala prezumtiei mele.
- Eu sigur o mai stiu, a adaugat mami. Dar nu stiam ca o mai stii si tu, a continuat ea, zambind spre tati.
- Ei, hai ca asta-i buna! Pai asa ceva nu se uita!
Mami, la auzul acestui raspuns, s-a imbujorat. Ma uitam la ea si aveam epifania  adolescentei silfide, cu parul parca nesfarsit de lung, cu ochii mari ca doua luni pline, de vara...
- Daca o stiti amandoi, fredonati-mi-o si mie, va rooooog! m-am prelins eu pe rugaminti.
- Uite ce apus frumos! Tot cerul e vanat: parca ia Dunarea foc, a incercat tati sa schimbe subiectul.
- Da! E foarte frumos! ... puteti sa cantati incet, sa va aud doar eu...

N-am apucat sa termin, ca vocea de bariton a lui tati a strapuns aerul ca o sageata a zglobiului Amor ce isi mai incorda o data arcul spre inima mamei, care raspundea angelic, fredonand in ritm cu tati:
" - Amurgul purpuriu insangerase..........................................
..................................................................................................................................................
Iar pe plaj-acum pustie/ Unde soarele murea/ Mai eram doar noi/ Si dragostea..."

In clipele acelea m-am gandit ca, dupa atatia ani, "pe plaja pustie unde soarele murea" mai erau doar ei si eu cu fratele meu. Am inteles ca noi doi, ultimii, copiii, suntem dragostea pe care oricine poate sa o atinga, sa o pipaie si sa urle ESTE! Dupa atatia ani. Dragostea lor, a parintilor mei.

sâmbătă, septembrie 28, 2013

Intre mundan si intim


Libertatea nu se pierde: ea este o esenta care, prin asumare, te poate transforma, oricand, in parfum sau in...fum. 

Adolescenta mea a fost una banala, cu patru pereti si o veioza aprinsa pana tarziu spre prea devreme; cu papusi in al caror albastru plastifiat de ochi deschisi spre mine aveam, uneori, senzatia ca insusi nenumitul si-a aprins privirea; cu mii de carti adunate de parinti in biblioteci neincapatoare; cu scrisori catre doua prietene bune, ale caror pagini inca mai pastreaza pete albastre de lacrimi amestecate cu cerneala destainuirilor sincere si unice. Ani atat de plini de toate aceste "nimicuri", ca nu au avut si vreme pentru libertati mundane. Petrecerile cu gasti de colegi imi pareau, la nivel teoretic, imensa pierdere de timp, superflua experienta, inadmisibila asumare. 

Nici astazi lucrurile nu stau cu mult mai diferit. Viata de noapte imi pare intensa doar in masura in care ea se petrece cu vorbe, cu destainuiri, cu trairi, cu tot ceea ce inseamna stimuli pentru toate simturile: emotia unei descoperiri nu va putea egala vreodata banalul defularii prin expunerea publica, adesea vulgara. 

Or, libertatea este tocmai asumarea placerii proprii, refuzul de a deveni membru activ al unei turme ale carei doleante nu te satisfac. Chipurile oamenilor sunt diferite. Asa le sunt si sufletele, visele, convingerile. 

Viata nu are timp pentru minciuna de sine. Pasiunile sunt, oricum, suficient de egoiste incat sa stoarca de energie orice ins, de aceea, se impune ca ele, atunci cand se declanseaza, sa fie sincere. 


Nu visa visele altora! Emotiile lor pentru visele lor nu vor semana cu emotiile tale pentru visele lor. De buna seama ca nici emotiile tale pentru visele tale nu vor semana cu emotiile celorlalti pentru visele tale. Ajungem aici, din nou, la impostura. A te plasa pe o pozitie care, in ciuda faptului ca satisface exigentele unei alteritati, nu iti poate aduce tie, ca entitate, nicio bucurie - aceasta este definitia mea pentru impostura. Intr-o atare situatie nu te afli la locul tau. Si, atunci, oricat ar fi ceilalti de fericiti pentru tine, tu nu iti mai poti "pipai" (vorba lui Arghezi) bucuria.


La antipodul acestei stari se afla beatitudinea firescului. O conditie, oricat de simpla, oricat de umila, care umple nevoia ta de identitate, iti reabiliteaza sufletul. Oamenii cu minte bogata nici nu baga de seama lumea din jurul lor, de aceea traiesc, atat de rezonabil, cu atata decenta, in mizerie. Mintile in care viata este traita la nivel de idee, aproape in concurenta cu viata reala, sunt ale oamenilor salvati de la impostura. Ai mai mult timp pentru adevarul tau si mai putin timp pentru neadevarul permanent stilizat al lumii. 


Bunaoara, lumina nu doar ca nu se stinge in spatele ochilor inchisi, ci, poate, abia atunci, incepe sa stapaneasca umbrele. Sufletul este mai degraba vant decat piatra, de aceea ii vine greu sa stea pe loc. Mult mai usor ii vine sa zboare. Ideile nu sunt altceva decat aripi. Tie cum iti place sa zbori?




duminică, septembrie 08, 2013

Cele 10 porunci ale bunului simt

Duminica aceasta este ZIUA INTERNATIONALA A ALFABETIZARII. Mare lucru este sa stim cu totii sa buchisim! Totusi, mai important mi se pare a fi bunul simt, recte cunoasterea a ceea ce se cade sa facem, a ceea ce NU se cade sa facem. 
Stii sa citesti? Foarte bine! Stii ce sa citesti? Si mai bine! Stii sa citesti printre randuri? Excelent! 
Bunul simt - iata primul pas catre alfabetizare si, in aceeasi masura, pasul fara de care alfabetizarea devine o munca sisifica.

Cele zece porunci ale bunului simt:

 1. Asculta, fara sa intrerupi!
2. Vorbeste despre orice in afara de: relatia intima, datorii, politica, religie, povesti pe care le inventezi prezentandu-le ca adevarate!
3. Daca nu cunosti subiectul, ASCULTA!
4. A ASCULTA inseamna, intamplator sau nu, sa TACI. Bunaoara, TACI!
5. Daca TACI nu inseamna ca nu stii; daca vorbesti despre ceea ce nu stii inseamna (SURPRIZA!) CA NU STII! Deci, (inca o data) TACI!
6. Vorbeste doar despre calitatile oamenilor. Orice discutie despre defectele semenilor inseamna BARFA si este injositoare pentru cel care o poarta. Nu te injosi barfind pe cineva! Inalta-te, indraznind sa recunosti valori!
7. Nu te amesteca in treburile altora - cine are nevoie de ajutor, il cere; cine are nevoie de sfaturi, le cere! Sa dai sfaturi fara sa ti se ceara inseamna ingamfare. Sa dai sfaturi cand ti se cer inseamna marinimie!
8. NU PUNE PIEDICA!!!!! La figurat este la fel de rusinos ca la propriu - sa pui piedici la figurat inseamna sa gandesti sau sa spui despre cineva: "nu e atat de bun pe cat pare". Nimeni nu se oboseste sa "impiedice" oamenii mai putin buni decat el - acestia sunt deja impiedicati; iar, ca sa impiedici oamenii mai buni decat tine nu este decat o dovada in plus de slabiciune si josnicie. Ce esti tu, Dl. GOE?!
9. Nimeni nu l-a vazut pe H.R. Patapievici sa vina si sa spuna: "mie imi place sa citesc" sau "eu sunt cult". Astfel de afirmatii semnaleaza FRUSTRARI, NEINCREDERE si (VAI!) NEVOIE DE VALIDARE A INTELIGENTEI. Or, daca esti istet/citit/erudit, de ce ai avea astfel de nevoi? Orice judecati de valoare la adresa ta NU DAU BINE. Scapa de expresii ca: "sunt bun", "sunt cult", "sunt frumos", "sunt bogat", "sunt calculat", "sunt cuminte", "sunt inteligent" - VAI, CAT RAU ITI FACI CU ELE! In schimb, foloseste judecati pozitive de valoare la adresa celorlalti : "este frumos", "este bun", "este erudit"... sunt daruri pe care ti le faci singur, daruindu-le celorlalti. Credinta subconstienta generala este ca oamenii sunt ca oglinzile - recunosti in ceilalti ceea ce esti tu. Asadar, despre ceilalti, NUMAI DE BINE!
10. Fii cel mai bun prieten al tau! Nu te trada, nu te arata cu degetul, nu te lua peste picior, nu vorbi urat despre tine, nu iti dezvalui secretele, nu te invinui! Asculta-te, educa-te, vorbeste frumos despre tine, ai rabdare cu tine, iarta-te, ajuta-te, respecta-te, crede in tine!

AMIN!


vineri, august 09, 2013

CALAFAT - un loc MINUNAT - Tabara Folk "Asta-i muzica ce-mi place"


"Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească..." - am convingerea ca multi dintre voi cunoasteti aceste cuvinte, inceput de roman al copilariei lui Creanga. Le-as completa cu minunea tinuturilor copilariei mele - Calafat; cu Dunarea care spala, zambind, pasii de nisip ai indragostitilor; cu faleza cu tei si castani pe bancile careia se impletesc soaptele de seara ale amantilor fara casa, cu ganguritul de peste zi al bebelusilor nascuti de oameni veseli, optimisti, calzi, prieteni cu viata lor ca si cum nu le-ar fi refuzat, nicicand, nimic... oameni despre care destinul scrie romane de dragoste cum nici visate n-au fost de vreun scriitor - nici nu ai cum sa traiesti la mare sau la Dunare si sa nu inveti doua lucruri mari - sa inoti si sa iubesti salbatic!

Calafatul copilariei mele nu a fost atat de frumos pe cat este acum, cand ii inteleg diferentele aproape vii pe care le creste in aripi de ape, in umbre de tei, in susur de fantani, in locuri cu pomi pe care si numele meu sta scris de briceagul unui flacau de-a 12-a, intr-o inima de lemn ranit...

Cand ajung in acest "acasa" de vis, sunt ca un telefon la care s-a vorbit prea mult si piuie a baterie descarcata - Calafatul parintilor mei imi ataseaza un incarcator nu stiu din ce lume, si incep sa redevin functionala. Nu pun capul pe perna mai devreme de trei, nu stau mai mult de cinci minute intr-un loc, nu ma mai satur sa vorbesc, sa privesc, sa alerg, sa caut, sa reintalnesc. Copiii de atunci sunt acum barbati si femei, au copii ai lor si sunt, in ochii mei, imaginea neatinsa a unei bucurii care imi da forta, imi creste EGO-ul - sunte de-ai mei, eu sunt de-a lor!

Pana si dramele de aici au umorul lor - fratele meu a salvat zilele trecute o femeie care a cazut... in fantana - se pusese pe marginea ei, sa se odihneasca... si s-a lasat pe spate... NU E BANC!

Zilele trecute m-am simtit foarte rau si am mers la urgenta - acolo, in timp ce imi puneau perfuzia, asistentii spuneau bancuri - ma faceau sa rad in hohote!!!

Si tot aici, la Calafat, pe meleagurile sufletului tarii, a crescut "TABARA FOLK - Asta-i muzica ce-mi place!"
Aseara a fost ultima dintre serile evenimentului. Un alt vis pe care nici nu indrazneam sa il imaginez implinit - un regal de nume legendare ale muzicii folk,"toata floarea ce vestita" a poeziei cantate, crema, spuma, icoanele... Ganditi-va la un nume mare din muzica inimii albastre, si va voi raspunde, cu siguranta - DA, a fost pe scena Taberei Folk din Calafat, o scena unde spectatorii si artistii imparteau spatiul intr-un gest aproape ludic. Daca mergeai sa cauti un loc pe bancute aveai toate sansele sa se aseze langa tine, cinci minute mai tarziu,  Ioan Gyuri Pascu sau Nicu Alifantis, sa-si dreaga vocea sau mintea cu o bere si sa dati si noroc,asa cum se cuvine sa dai cu un vechi si bun prieten...

Nu pot decat sa multumesc din tot sufletul staff-ului organizatoric, in frunte cu Dan Vana, cel care a crezut, mai presus de toate incercarile, ca SE POATE, CA MERITA, CA VA FI asa cum a fost aseara...

Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, voi impartasi cu voi doar cateva, putine, dintre piesele cantate live de autorii lor atat de iubiti, la CALAFAT, in vama veche... Dati drumul gandului sa zboare, odata cu muzica!









duminică, iulie 28, 2013

Prislopul dezamagirilor


Saptamana trecuta am fost la Prislop... Am ramas cu un gust acru-amarui in miezul parerilor mele despre fratii credinciosi ortodocsi - am sa va spun si de ce, in cele ce urmeaza.

Locul de veci al parintelui Boca trona intr-un cimitir in care erau doar morminte de calugarite (SIC!). Si, pana la mormantul lui, treceai pe langa un lac si un pom (unii dintre oamenii locului spun ca acel pom e sfant pentru ca - ATENTIE! - Arsenie Boca ar fi  dat cu capul in el, facandu-l sa para, in ochi lucizi, un nebun sau, cel putin, un impiedicat - cata distorsionare a realitatii!). Aceste doua locuri sunt pline de bancnote, semn ca frustrarile si rugaciunile au, uneori, acelasi izvor. Mai mult, oamenii inca nu au invatat ca Dumnezeu nu este impresionat nici de monede, nici de bancnote, fie ele si de 100 EURO.

Cati dintre voi aruncati banuti in fantani, lacuri ale fericirii, copaci ai manturirii? Ce vreti sa primiti pe un banut, pe o bancnota? Si, daca aruncati, valoarea economica a obiectului pradat de locul magic este direct proportionala cu valoarea dorintei? Adica: la dorinte mici, monede romanesti, la dorinte mai maricele, monede occidentale, la dorinte deosebit de mari trecem pragul bancnotelor? Aceasta este legea pe care functioneaza sfintii? Sau, mai degraba, aceasta este strategia de marketing a manastirilor - prindem un martir, il declaram sfant, ne punem pe sapat lacuri si pe sculptat copaci, sa dea "frustratimea" cu banul (la propriu), ca, oricum, credinciosii sunt incapabili sa lupte activ pentru dorintele lor.

Mai usor e sa faci repede un "Tatal nostru", sa pupi niste moaste sau o cruce, apoi sa astepti.... Iar, daca asteptarea nu da roade, sa dai vina pe Sfantul, ca nu ti-a indeplinit dorinta, apoi sa iti muti "trupele" la alta manastire, cu alti sfinti, poate ceva mai potenti, poate, de data asta, tu cu ceva mai multe bancnote in buzunar, pe care sa le poti arunca intr-un lac mai mare...
Lacul cu bani de la manastirea Prislop -
deasupra sunt bancnote iar punctele lucioase de pe fundul lacului
sunt monedele adunate intr-o dimineata de duminica.
 Iarta-ne, Doamne, ca nu stim ce facem!
In final, departe de locul fizic in care oamenii isi inghesuie propriile orgolii si dorinte, sa il cunoastem pe cel care propovaduia dragostea si libertatea mintii (stim cu totii ca banii inseamna inrobire). Doamnelor, domnilor, daruiti cateva minute din viata dumneavoastra pentru cunoasterea a macar putin din cel care a fost, intre pamanteni, Arsenie Boca!

vineri, iulie 12, 2013

UN ORGOLIU NUMIT IUBIRE sau KAMIKAZE SUFLETESTI



Vorbeam deunazi cu un om drag despre situatii... Si am ajuns la nenorocita clipa a tradarii in cuplu - cand ea sau el gaseste un alt el sau o alta ea. Cei ramasi in urma, cei de acasa, daca afla, sunt ingenuncheati, asa cum avertizau versurile regretatului Adrian Paunescu :"Ninsori mai grave decat moartea/ au fost, si sunt, si vor mai fi...". 

Iata ceva mai grav decat moartea - sa iubesti fara sa mai fii iubit; sa fii iubit, fara sa poti iubi inapoi. Care este mai grea? Numai cine a trecut prin amandoua poate da un raspuns, insa, pentru un astfel de gest, iti trebuie curaj. Cumplit curaj. Implacabil verdict.

De obicei, prin natura unei simpatii fata de cel tradat, facem lobby pentru acesta. Fie Ea, fie El, daca este inselat, avem tendinta de-ai anula orice greseli, de a face ca totul sa para mai putin maculat in ceea ce priveste aceasta persoana, in vreme ce ne umplem mainile cu pietre spre a tinti catre "tradator". Pare just. Pare. Dar, daca ne intoarcem la intrebarea de mai sus: ce doare mai tare?...

Nu pot sa spun decat atat: AMAR de omul care nu poate iubi ceea ce se cuvine sa iubeasca! Orice drum ar alege este unul dureros: un drum al renuntarii la ceva, un drum al ranirii cuiva. Unde si prin ce pasi poate fugi de el insusi? Se poate el ierta la nesfarsit? Se poate el preface permanent? Si pot sa nu usture clipele in care isi vede chipul in oglinda disimularii? Este dragostea eterna? Intr-un caz ca acesta, Doamne Fereste!

Asadar, are rost, cand nu mai iubesti, sa incerci sa repari, sa ramai, sa schimbi, sa reconstruiesti?
Are sens, cand esti inselat, sa ierti, sa dai sanse unui om care NU TE MAI IUBESTE (si nu mai vrea sa auda ca accepti sa ii dai o alta, si o alta sansa - sansa la ce? poate doar la anularea de sine - perfid joc de a fi!)? 

Un om care nu mai iubeste e pierdut. Da-i drumul! Nu-l lega! Are si el o viata, scurta, la fel de scurta ca a ta. Stiu ca ti-e greu. Dar lui ii este si mai greu, mult mai greu. Cand iubesti un om care nu te iubeste, cel mai mare bine pe care il poti face pentru tine si pentru el este sa ii dai drumul. Nu stiu daca va puteti recastiga sufletele, dar, orice alta decizie, in mod cert, le-ar pierde pe amandoua.

Sa pierzi, voluntar, doua suflete, din orgoliul de a pastra in fata lumii o amarata de imagine... Merita?



duminică, mai 26, 2013

Doamna Zambet




Doamna Zambet

Mergea, desculta, Fericirea,
pe strada ta... ma cauta...
Isi ascundea, de ploi, privirea
Caci era toamna... si tuna...
Asfaltul gri i se topise
Innamolit, pe sub picioare.
Septembrie o murdarise,
Dar ea radea in alb de soare.
De rece si, putem fi siguri,
de cautari epuizata,
tusind, se-nfiora de friguri
si de stranuturi scuturata...
Zambind, se tot ducea, departe,
tragand lumina dupa ea.
Eu transcriam, in gand, o carte:
„Sa-l conjugam pe a spera!”.


 - ISH - 


 

sâmbătă, aprilie 27, 2013

Dupa cel putin O poveste adevarata




De-afară...

Erau sticluţe roz, pe noptieră,
Şi cutiuţe gri, şi-o pudrieră
Ce-avea capacul personalizat
Cu-n diamant, sub numele-ncrustat.

Colecţii deja vechi, nicicând purtate,
Sorbeau cafeaua timpului, uitate
Pe umeraşe de satin cyclam:
Un basm părea, de-afară, ce trăiam.

Zeci de pantofi, aleşi pentru paradă,
Visau sa-i port, cândva, păşind, pe stradă,
Dar eu mergeam pe patru roţi, grăbită
Să scap de viaţa mea nenorocita!

-         Da! Un palat! Dar fără de poveste!
Regina? O intrusa-ntre neveste,
Căci regele, un pur-sânge târziu,
Uita mereu ce sunt şi pot să fiu.

Prinţul, pupat din ce în ce mai rar,
S-a transformat intr-un broscoi bizar
Ce se-ncrunta mereu, privind la mine.
Şi, din Mândrie-am devenit Ruşine...

Mi-a poruncit să plâng pe-ascuns de lume,
Să râd în hohote când spune glume,
Să uit că pleacă, nopţile, de-acasă,
Şi să-l iubesc forţat, dar bucuroasă.

Târziu si obosit-am abdicat:
Nu mai voiam nici domn, nici împărat,
Nici lacrimi, înroşite-n ochii mei,
Vândute pe-o pereche de cercei,

Şi nici suspine inecate-n vin:
Don Perignon nu-mbată un destin!
Doar omu-şi iscăleşte-aievea soarta.
M-am dus. Şi, după mine-am trântit poarta.

Azi am, pe-un raft, sticluţe goale, roz,
Să-mi amintească de „măreţul” OZ.
Am renunţat la alb şi la corai:
S-ar murdari prea repede-n tramvai;

Port blugi, tricou cu scris, şi teneşi moi:
De-afară, pare-o viaţă de gunoi.
Dar, când mă pun în pat, zâmbesc: eu ştiu
Şi cine sunt, şi cine pot să fiu...

sâmbătă, martie 30, 2013

Despre superioritate



  Omul este un copil care si-a pierdut capacitatea de a cauta joaca in orice. Acest lucru se intampla exclusiv din cauza importantei pe care ne-o dam. Suntem grandiosi, cautam sa punem la punct alteritati, doar pentru a ne certifica pozitia, un fel ilustru de marcare, a la Homo Sapiens, a teritoriului. Poate, de acolo si expresia grotescului "ma p-- pe tine!", atunci cand vrem sa trimitem pe cineva la coltul grupului nostru social.
      Experienta, dar si afinitatea pentru studii psihologice, mi-a relevat faptul ca omul cu adevarat superior se pune mai degraba pe sine la dispozitia celorlalti, decat sa ii puna pe ceilalti la dispozitia lui. Mai mult, constientizarea propriei valori nu il face sa vada in ceilalti "mai putinul" care sunt, ci "mai multul" care pot fi. Exemplu:
1. Eu sunt mai bun decat tine! (omul inferior)
2. Tu poti fi mai bun! (omul superior)
     Recte, omul maret incurajeaza, modeleaza frumos, stimuleaza, indreapta si ridica oameni. Nu doar pentru ca poate (toti putem), ci pentru ca vrea. Si vrea deoarece a inteles viata nu ca pe o competitie, ci ca pe un joc unde armonia este mai importanta decat victoria.
     Poate ai noroc si intalnesti oameni din categoria 2. Pretuieste-i! Ei iti arata cum poti sa fii!
     Poate ai nenoroc si intalnesti oameni din categoria 1. Pretuieste-i! Ei iti arata cum risti sa fii!

Cu recunostinta,

Iulia Herbil




 

miercuri, februarie 06, 2013

Scrisoarea unei tinere sotii catre sotul ei








Dragul meu, 

Suntem la inceputul unui drum care vrem sa duca 


departe, fara sa stim, insa, 


unde si cum. Cerul senin al primilor pasi este bland si,


parca, nu cunoaste nori. Cu 


toate acestea...



Te rog, prietene, ca, atunci cand picioarele imi vor fi


 prinse in noroiul grijilor,


 cand poverile ma vor fi ingenunchiat si cand riduri imi


 vor schimonosi chipul,


 cand nurii imi vor fi secatuiti de viata, hranind sufletul 


copiilor tai, cand greul imi 


va intuneca vocea si vorbele blande, 


tu priveste-mi ochii! In ei este doar lumina


 ta. Ochii nu stiu sa minta! 


Daca nu mai vreau sa te 

vad, oricat de tarziu ar 


parea pentru noi, tu prinde-mi privirea si tine-o acolo, 


fixata, o clipa in plus. 


In secunda aceea imi voi aminti vesnicia care suntem. 


Iar de nu va fi asa, atunci


 elibereaza aceasta roza pe care ai crescut-o in


 pamantul tau, ca sa nu te 


raneasca spinii pana la sange, ca sa nu ajung sa fiu 


propriul meu calau, ucigandu-mi jumatate din suflet...




Pentru tot ce inca nu am trait iti multumesc acum, cu 


toate sarutarile, cu toate clipele in care mi-e mai drag 


sa fiu langa tine decat oriunde altundeva! 


Pentru tot 


ce inca n-am gresit, te rog sa ma ierti acum, cat 


zambetele noastre pot cladi lumi intregi imaginare si 


vesele! Pentru tot ce imi vei gresi, tu sa stii ca te-am 


iertat atunci cand m-ai imbratisat in somn, sa nu fiu 


singura in visul meu...


Iar daca ni se va intampla si noua, ca oamenilor de 

rand ce suntem, sa pierdem farmecul ce ne-a unit, sa


 devenim 


straini si aspri unul cu celalalt, tu, dragul meu, 


aminteste-ti doar atat: TU ESTI CASA MEA! Iar casa, 

chiar daca o vinzi vreodata, pentru tine, pentru inima 


ta, ramane mereu CASA TA, indiferent de cine va fi 


locuita mai departe. 


De vei tacea, de-mi vei vorbi, de 


voi asculta, de ma voi feri, de nu ma vei vedea, sau de


 ma vei privi, CHIAR DE NU VEI STI, CHIAR DE NU 


VOI STI, MA VEI IUBI. Si, da, TE VOI IUBI!



Cu dragoste, prietenie si infinita recunostinta,
Iulia Herbil,
casa ta...


luni, februarie 04, 2013

Adrenalina


Viata e ca o padure cu poienite: de ce sa te urci in copaci, sa stai agatat de crengi, mereu cu teama de a cadea, cand poti sa fii un lenes veritabil, intins pe iarba si rontaind un pai, uitandu-te in sus, la cei de pe crengi si punand pariuri despre care va cadea primul, avand intotdeauna iluzia fericita ca tu, daca te-ai urca, ai fi mult mai sus si mult mai stabil! Viata este intotdeauna mai confortabila si mai amuzanta pe iarba! Si, totusi, copacii... 
Alegerea iti apartine in fiecare clipa: incearca tot ce iti trece prin cap! Traieste!
Iulia Sirbu Herbil

vineri, februarie 01, 2013

Despre singuratate

"Singuratatea este soarta tuturor oamenilor inzestrati cu o capacitate deosebita: ei o vor deplange uneori, insa o vor alege intotdeauna..." (Arthur Schopenhauer)



Am locuit singura foarte multa vreme. Fara televizor. Ii declarasem razboi inca de pe vremea adolescentei, cand dormeam in camera cu marea cutie vorbitoare si toata familia se aduna pana tarziu sa se uite... si sa-mi calce in picioarele publicitatii somnul. Cu toate acestea, in ciuda frumoaselor performante scolare (media generala a anilor mei de liceu a fost 9.63!!! ) si a optiunilor deschise spre orice domeniu, am ales sa urmez facultatea de Jurnalistica - Engleza, optand sa ma pregatesc pentru a lucra in televiziune - cred ca, in subconstient, voiam ca cei dragi mie sa imi dea, la propriu, atentia pe care o acordau televizorului. Asa se face ca, ani mai tarziu, aveam emisiunea mea, dar niciodata nu ma vedeam pe mine in ea - nici macar din narcisism nu mi-am luat televizor: probabil de aceea iesea emisiunea la fel de prost, de fiecare data, pentru ca nu aveam cum sa imi dau seama de greseli (am glumit! voi nu aveti voie sa spuneti asta fata de mine :P). Dar, despre minunata lume a televiziunii, cu alta ocazie. Acum vom vorbi despre singuratate, de fapt, despre starea de a fi singur.


In primul rand, starea de a fi singur nu este echivalentul singuratatii. In anii mei de singuratate am experimentat, de fapt, doar starea de a fi singur. Spun asta pentru ca am fost intrebata de foarte multe ori daca nu ma plictisesc asa, singura. Raspunsul este acesta: starea de a fi singur nu ma plictiseste niciodata, oamenii, in schimb, reusesc sa o faca. Si am pretentia ca nu sunt o sociopata -  imi plac oamenii, imi place sa rad cu ei, sa plang, poate, cu ei. Dar sunt limite de care nu pot trece. Chiar si atunci cand locuiam cu parintii aveam o capacitate incredibila de a cauta si de a gasi clipele de singuratate. A fi tu cu tine este una dintre starile la care, dupa mine, orice homo sapiens ar trebui sa aspire. Pana la urma, aceasta este unica forma sigura de existenta - singuratatea.

Ati observat cum relatiile noastre cu semenii, fie ele de prietenie sau de dragoste, se modifica in functie de modul in care inteleg sa intervina in singuratatea noastra? Personal, gasesc apasatoare acele relatii care au macar intentia de a-mi invada singuratatea, asa cum simt ca profund eliberatoare acele relatii in care singuratatea imi este nu doar privita cu respectul ochiului cunoscator, ci chiar oferita ca un dar de pret.

Singuratatea nu este o forma de instrainare. De ce ar fi? Adica, prin ce este singuratatea mai putin decat socializarea. Nu este, oare, aceasta, unica forma de "dialog" in care sinceritatea si minciuna sunt la fel de hialine? Tu cu tine insuti nu poti fi altfel decat transparent. Omul singur nu este un om insingurat decat daca are probleme cu sinele. Dar, in aceasta situatie, omul insingurat se simte la fel si atunci cand se arunca pe sine in societate, in grupul de prieteni, in familie. Nu inseamna ca, atunci cand ai problema insingurarii, daca "iesi cu prietenii" te simti mai putin singur decat atunci cand esti doar tu, cu tine. Bine, insingurarea este o stare nesanatoasa, este o rana pe suflet care nu se vindeca prin inmultire, prin socializare. Oamenii sanatosi sufleteste nu au nevoie de ceilalti in mod imperativ, dimpotriva, au nevoie de ei insisi.

Singuratatea este starea in care individul se regaseste cel mai bine, cel mai usor pe sine. Bunaoara, cum ar putea fi altfel cand, de buna seama, tu esti cel mai bun prieten al tau, abia apoi incepand sa vina ceilalti... Solitudinea este apreciata de spiritele elevate. De ce credeti ca se izoleaza pustnicii? Oare nu sunt ei expresia pura, palpabila, a acestei prietenii absolute a sinnelui cu sinele? Singuratatea este forma suprema de existenta a individului - pentru ca nu traiesti prin altii, traiesti prin tine. Iar cu altii traiesti un timp relativ limitat, dar cu tine traiesti pana la capatul tau. Iata de ce singuratatea trebuie nu doar pretuita, ci si cautata - pentru ca este o forma la indemana de linistire, de purificare, de viata intru adevar. Singuratatea este nimic altceva decat autonomie.

Pretuiti-va singuratatea!




Cu drag,
Iulia Sirbu Herbil